Great words are worth waiting for.

De când mă ştiu, mi-am dorit să am multe agende în care să fac câte o listă pentru orice. Îmi plăcea să am satisfacția de a șterge lucruri de pe listă după ce le realizasem. Am înțeles mai târziu că această satisfacție provenea, de fapt, din reuşita de a avea totul sub control. Îmi doream să am un plan pentru orice ca să mă asigur că totul merge aşa cum îmi doresc.

Aşadar, înțelege-mă, dragul meu… A fost dificil să constat la un moment dat că acest plan nu depindea numai de mine şi că acum planul acesta conținea ceva ce nu era deloc în controlul meu: Tu. Îmi pare rău că de multe ori am încercat să schimb firea lucrurilor şi să le forțez să se întâmple, eu îmi doream doar să ştiu ce urmează, să nu care cumva să îmi facă viața vreo surpriză pentru care nu sunt pregătită. Îți mulțumesc pentru răbdarea de a-mi domoli eforturile constante.

Am înțeles, în sfârşit, cu mintea limpede şi sufletul deschis, că nu trebuie să ştiu tot de dinainte şi că nu totul e în controlul meu. Am înțeles că cele mai importante lucruri vor veni la momentul potrivit şi că va merita să le aştept. Mă las purtată acum de valurile calme, cu siguranța că am luat o decizie înțeleaptă. Am înțeles că adulții ne influențează tiparele comportamentale de mai târziu chiar fără să realizeze şi că eu am preluat, din păcate, unul nu prea uşor de cărat pe umeri de 23 de ani. Dar timp este şi va fi, putere şi mai multă, mulțumită ție.

Inimile deschise au puterea de a face magie iar eu asta cred cu tărie că ai facut pentru mine: magie în inimă. Cum altfel poți numi o schimbare de viziune? A fost ca o revelație, dar nu genul de idee de care ai nevoie ca să o pui în practică pentru un proiect cu deadline iminent. A fost revelația de care inima mea avea nevoie pentru a aduna putere şi curaj pentru schimbare. Eu nu am crezut niciodată în proverbul „Cine te iubeşte, te iubeşte aşa cum eşti” pentru că nimeni nu ar trebui să ne accepte orgoliile şi defectele care îi rănesc. În dragoste, renunți la părți din tine care nu rezonează cu celălalt ca să le poți transforma în ceva mai şlefuit. Dragostea potrivită scoate la suprafața cea mai bună versiune a ta. Mulțumită ție, sunt cea mai bună versiune a mea de astăzi. Mâine, voi fi puțin mai bună decât ieri.

Pentru că acum ştiu că merită să aştepți.

fb_img_1476138230600

 

 

Anunțuri

Two bodies, one soul.

Cărțile nu sunt niciodată despre fericire. Oamenii sunt loviți de inspirație atunci când sunt doborâți la pământ de durere și disperare, de confuzie și singurătate. Muza cea mai puternică, motorul poveștilor nemuritoare a fost întotdeauna tragedia. Ne găsim cuvintele și explicațiile pentru toate sentimentele abia atunci când le putem raționaliza, adică atunci când le pierdem. Dragostea care e înlocuită de solitudine, efervescența zâmbetelor care e înlocuită de tăcere, pielea caldă care e înlocuită de… oare ce? Am uitat. Pentru că sunt fericită.

Deci cum să descrii fericirea? În cărți, ea apare întotdeauna la sfârșit, ca ceva ce lasă loc imaginației. E greu să explici cum o singură privire te poate copleși pentru că simți cum toată dragostea de care este capabilă o persoană se revarsă peste chipul tău. E greu să explici cum mirosul unei tâmple e cel mai familiar loc în care te poți afla. Sau cum simți că o viață întreagă nu e suficientă.

Fericirea e la ea acasă, la mine în suflet. În sufletul lui. Pentru că suntem unul singur, fericirea ne trece pragul în fiecare zi, încă de la prima oră a dimineții.

Așadar, cum să descrii că te trezești cu  zâmbetul pe buze, aparent fără motiv? Dar motivul e acolo, în stânga. Și îmi doresc să fie la fiecare răsărit.

 

1348934974

Cu motiv.

Sunt absolut sigură că totul se întâmplă cu un motiv.

De ce a trebuit sa mă împiedic de multe ori pe drum? Ca să îmi pot arăta forța de a mă ridica. De ce a trebuit să eșuez la prima încercare? Ca să îmi arăt că pot reuși a doua oară. De ce a trebuit să te cunosc? Ca să înțeleg, în sfârșit, că nu poți iubi de mai multe ori.

Am refuzat până acum să cred că iubești cu adevărat o singură dată în viață. Am preferat să fiu adepta experimentelor, încercărilor nereușite, dar abordate întotdeauna cu entuziasm și convingere. Am crezut că am trăit ceva intens, important și numeam asta ”dragoste”. Dragul meu suflet naiv… Abia acum înțeleg de ce oamenii în vârstă sunt cei mai înțelepți. Abia după ce le-ai simțit pe toate pe pielea ta poți pune piesele cap la cap să înțelegi. Cărțile, filmele sau prietenii sunt surse bune de explicații dar nu de trăiri. Nu îți va spune nimeni pe limba inimii tale ce înseamnă să iubești cu adevărat. Iar eu mi-am vorbit greșit multă vreme. Am aruncat cu dragostea în stânga și în dreapta din teama de singurătate, din nevoia de atenție, de asigurare și a durat ceva vreme până am înțeles că am greșit. Nu regret timpul investit în încercările mele nereușite deoarece mulțumită lor reușesc să am astăzi o viziune de ansamblu.

Dragostea înseamnă să alegi în fiecare zi aceeași persoană. Dragostea nu e constrângerea de genul ”am investit prea mult timp”, ”avem un copil împreună”. Dragostea e să te trezești în fiecare dimineață cu zâmbetul celuilalt spre tine pentru că tu alegi să fii acolo și el alege să fie lângă tine. Dragostea nu te condiționează: să nu mai cunoști oameni noi, să nu mai petreci timp cu prietenii, să nu mai zâmbești străinilor. Dragostea îți arată partea frumoasă din fiecare, fără a risca să te duci în direcția greșită. Doar în dragoste ești cu adevărat liber.

Dragostea adevărată e în tine, dragul meu. Și în libertatea mea de a fi lângă tine în fiecare zi, în libertatea mea de a fi cu adevărat eu însumi, fără să mă remodelez, fără să mă prefac, fără să mă ascund, fără să accept lucruri care îmi fac rău. Libertatea e fericire. Sunt pe deplin fericită pentru că nu trebuie să forțez un zâmbet, un compromis, un sărut. Sunt pe deplin fericită pentru că sunt cu adevărat liberă, dar nu singură.

3ec9a0f7f460133eb779035431a1bc8d

 

Dragoste e.

Dragostea… Am simtit-o. Si nu doar o data. De fiecare data, am descris-o altfel. Pentru ca era diferita. Dragostea e mereu diferita pentru ca oamenii de care ne indragostim sunt diferiti.
Dragostea de acum… pare ideala. E ca si cum toate obiceiurile rele din iubirile anterioare s-au adunat ca sa imi arate ce nu mai trebuie sa repet sau sa caut. Toate lucrurile care ma faceau fericita sau care stiam ca m-ar face fericita, dar imi lipseau, se regasesc acum intr-un singur om. Omul meu. Barbatul meu care ma face fericita exact cum am nevoie, cum am invatat ca am nevoie dupa atata timp.
Dragostea mea pentru el e progresiva. Si la fel simt ca e si a lui pentru mine.
Dragoste a fost atunci cand, la prima intalnire, m-am emotionat ca l-am vazut si mi-am scapat telefonul din primele secunde. Dragoste a fost atunci cand el mi-a daruit poezia pe care mi-o scrisese inainte sa ma cunoasca. Dragoste a fost atunci cand i-am daruit toti fluturii pe care ii adunasem cu lucrurile frumoase pe care mi le spusese. Dragoste a fost atunci cand s-a intors din drum ca sa imi dea un biletel pe care scria sa am grija de mine.
Dragoste a fost atunci cand, la a doua intalnire, a venit ca sa fie alaturi de mine pentru ca avusesem un deces in familie. Dragoste a fost atunci cand a dormit langa mine doar ca sa nu ma lase singura.
Dragoste a fost atunci cand, la a treia intalnire, am avut prima discutie in contradictoriu, iar el a cedat. Dragoste a fost atunci cand eu am inteles ca merita sa ma lupt cu mine pentru el.
Dragoste a fost atunci cand am iesit aproape de miezul noptii sa ne plimbam pe jos, desi tremuram de frig.
Dragoste a fost atunci cand am dansat impreuna in casa, iar mai apoi, ne-am apartinut unul altuia si am fost coplesiti de emotie.
Dragoste a fost atunci cand ne-am spus „Te.” in loc de orice fel de declaratie.
Dragoste a fost atunci cand mi-a cantat pentru prima data la pian melodia noastra, iar eu i-am multumit plangand datorita emotiei pe care mi-o transmisese.
Dragoste a fost atunci cand, in nenumarate momente, spuneam sau gandeam amandoi acelasi lucru, desi nu avea nicio legatura cu ceea ce vorbisem inainte.
Dragoste a fost atunci cand nu am reusit sa vizionam mai multe filme pana la sfarsit pentru ca nu ne puteam dezlipi unul de altul.
Dragoste a fost atunci cand ne-am petrecut serile pe Skype pentru ca nu puteam fi unul langa altul.
Dragoste a fost atunci cand i-am pregatit ca surpriza de ziua lui ceva ce el isi dorea, iar eu nici macar nu stiam ca isi doreste.
Dragoste a fost atunci cand mi-a scris poezii de aniversari.
Dragoste a fost atunci cand m-am gandit aproape o luna cum sa ii zic „te iubesc”, iar el mi-a marturisit acelasi lucru.
Dragoste a fost atunci cand am fost doar eu alaturi de el atunci cand i s-a intamplat ceva rau.
Dragoste a fost atunci cand am trecut impreuna prin clipe de furie si teama impotriva cuiva care ne voia raul.
Dragoste a fost atunci cand am decis sa incepem sa impartim totul, chiar daca ne era teama.
Dragoste a fost atunci cand mi-a pus cadouri de ziua mea prin toata casa si m-a condus catre ele in pasi de dans.
Dragoste a fost atunci cand am fost supusi unei incercari care ar fi putut sa  ne distruga, iar noi am rezistat.
Dragoste a fost atunci cand s-a intors de la 120 km distanta fara ca eu macar sa ii cer.
Dragoste a fost atunci cand trecuturile s-au intors sa ne bantuie, iar noi le-am infrant ca sa ne ramana doar prezentul.
Dragoste a fost atunci cand am realizat ca inima mea ranita s-a vindecat multumita lui si cand au incetat cosmarurile.
Dragoste a fost atunci cand am aflat ca are un jurnal al relatiei noastre inca din prima zi.
Dragoste a fost inca de dinainte sa ne cunoastem, cand a inceput sa imi spuna in fiecare seara cate un lucru frumos, numerotandu-le.
Dragoste e.
Dragoste e atunci cand, in fiecare seara, imi spune urmatorul numar. Asta-seara a fost 198: „Pe tine te regasesc in fiecare nota a portativului inimii mele.”
Dragoste e atunci cand, in fiecare dimineata, ma trezesc cu zambetul pe buze multumita lui.
Dragoste e atunci cand gatim impreuna la fiecare cina.
Dragoste e atunci cand el imi face ceaiul asa cum imi place, iar eu, lui, ciocolata calda.
Dragoste e atunci cand eu ma ofer sa fac totul pentru ca stiu ca e obosit sau ocupat.
Dragoste e atunci cand el spala vasele sau impinge caruciorul la cumparaturi pentru ca stie ca mie nu imi place.
Dragoste e atunci cand ii spun ca sunt fericita doar pentru ca il vad ca zambeste.
Dragoste e atunci cand citesc poezii seara iar el ma asculta surprins.
Dragoste e atunci cand imi citeste din jurnal sau ma mangaie pe cap ca sa ma linistesc si sa adorm.
Dragoste e atunci cand imi face complimente dimineata, cu ochii inchisi.
Dragoste e atunci cand ii spun cat de minunat e, pentru fiecare lucru marunt si frumos pe care il face.
Dragoste e mereu.
Dragoste e, altfel fata de prima zi si altfel fata de maine.
Uneori linistita, alteori zdruncinata.
Uneori intensa, alteori echilibrata.
Uneori usoara, alteori cu greutati.

Dar dragoste va fi. Pana la sfarsit.

image

Dragostea nu e făcută să fie perfectă.

Dragostea nu e făcută să fie perfectă. Dragostea nu e făcută să nu fie pusă la îndoială sau supusă încercărilor. Dragostea nu e făcută să fie mereu fericită și senină. Dragostea nu e decât cel mai frumos sentiment pe care noi, oamenii, îl putem trăi, ci și cel mai distrugător. Dragostea e singura care are puterea de a ne schimba. Am auzit de multe ori că oamenii nu se schimbă. Și am ajuns la concluzia că nu e adevărat după ce am văzut adevărul din spatele cortinei: dragostea nu te schimbă când ești fericit mulțumită ei. Dragostea te schimbă după ce te distruge. Forța pe care o aduce distrugerea cauzată de dragoste e ceva împotriva căreia ești fără apărare, cu armele predate și garda jos. Vine mereu fără avertizare, pentru că altfel, poate i-ai rezista. Dar nu există cale de scăpare. Din momentul în care dragostea este menită să te distrugă, o va face. Și nu vei mai fi niciodată același. Femeile spun mereu că sunt puternice. Bărbații spun mereu că sunt indiferenți. Adevărul e că toți mint. Dragostea și moartea nu ocolesc pe nimeni, indiferent câtă rezistență am opune. Vin și ne iau pentru totdeauna. Atunci când dragostea distruge, îți lasă energie doar cât să te mai ridici de jos și să speri că o să poți să încerci iar. Și după multă vreme, când reușești în sfârșit să încerci, crezi că totul e bine acum și că rănile sunt închise. Nu. Timpul, dragul de el, nu mai funcționează aici ca de obicei. Acoperă, ascunde, diminuează… dar niciodată nu șterge cu buretele. Nimic nu se șterge cu buretele. Rana nu se mai închide, încrederea nu se mai recâștigă, îndoiala nu mai dispare, siguranța nu se mai instalează în suflet. Totul se pierde din momentul în care ai pierdut. Te-ai pierdut și nu e mai nicio șansă să te întorci. Dacă ai reușit să te întorci, atunci nu ai iubit cu adevărat. Pentru că numai dragostea adevărată are puterea să te distrugă, să te schimbe, să te anihileze. Și nimic nu va mai fi la fel după. Vei încerca. Vei crede că e bine. Vei crede că ai regăsit fericirea. Iar apoi , la primul test, la prima încercare, la prima greșeală, vei înțelege că nu mai ești la fel. Vei înțelege că nu mai poți să treci peste, că nu mai poți să ierți, că nu mai poți să iubești cum ai făcut-o, oricât de tare ți-ai dori. Vei înțelege că frica controlează totul acum și că tu ești doar o marionetă în mâinile durerii, în mâinile celui care te-a distrus, în mâinile speranțelor furate și ale visurilor neîmplinite.

Acesta este momentul de test. Este momentul în care fie accepți totul, fie înțelegi ce se întâmplă, de fapt. Adevărul e că testul trece dacă reușești să înțelegi că nu e nevoie să mai iubești la fel. Dragostea trebuie să fie diferită. Uneori e mai nebună, alteori e mai liniștită. Uneori e copilăroasă, alteori e matură. Uneori te distruge, alteori te face feicit. Dar ăsta e cursul vieții, ăsta e parcursul dragostei și tu nu îl vei putea împiedica. Poți doar să te adaptezi sau să renunți. Să alegi să încerci și să riști în continuare sau să alegi să pierzi și să fii singur.

Eu am ales. Și știu că nu va fi niciodată ușor. Dar dacă ar fi, unde ar mai fi frumusețea?

large (4)

Dragostea nu e clişeică.

Dragostea a fost, pentru mine, o serie de căutări nereuşite până acum. Le numesc nereuşite pentru ca nu au avut parte de acel „happy end” la care aspirăm cu toții, declarat sau în secret. Desigur, câțiva au noroc. Şi doar o dată. Happy end-ul nu se poate întâmpla de mai multe ori în viața unei persoane. Indiferent de numărul pasagerilor care se vor opri în trenul vieții tale, doar unul va rămâne până la capăt de linie. Restul, vor coborî treptat.
Trenul meu a fost aglomerat, de parcă era ora de vârf încontinuu. Am fost însetată de emoții şi oameni, fără să mă gândesc la cel mai important criteriu: selectivitatea. Le-am permis multor pasageri să urce fără bilet. Aceştia erau cei mai încăpățânați pentru că insistau să rămână, deşi eu înțelegeam că ceva nu e în regulă. Iar mai apoi, când eu mă împăcam cu prezența lor, ei se decideau să plece pe neaşteptate. Locurile rămase libere în urma lor erau ocupate cu greu deoarece nu prea reuşeam să mai emit bilete pentru ele. Pasagerii care circulau regulamentar erau cei mai uşor de gestionat. Ştiam că au o destinație care nu este aceeaşi cu a mea. Ştiam că vor coborî, iar în locul lor va urca altcineva rapid. Nu îi consideram pierderi, spre deosebire de cei fără bilet. Cei fără bilet aduceau cu sine numai pierderi pentru că ocupau locuri care ar fi putut aparține altor pasageri despre care aş fi ştiut când vor coborî şi pentru că locurile acelea se ocupau cel mai greu. Ultimul tip de pasageri care s-au urcat în trenul meu erau cei mai puțin relevanți. Erau pasageri care cumpărau bilet în ultimul minut şi ajungeau să stea în picioare. Astfel, drumul lor se scurta considerabil. Nimănui nu îi place să stea inconfortabil în tren pentru prea multă vreme. Aceştia nu îmi aduceau nicio pierdere şi niciun câştig, transformându-se în cei mai uşor de acceptat. Într-un final, ştiam că niciunul dintre aceşti pasageri nu va călători până la destinație alături de mine. Până recent…
Recent, am emis un bilet pentru unul dintre locurile ocupate de pasageri fără bilet. Credeam că voi avea un pasager liniştit, cu o plecare şi o sosire cunoscută şi bine delimitată. Dar nu a fost aşa.
Pasagerul acesta a fost special încă de când l-am vazut prima oară. A fost special pentru ca nu a dorit să îşi respecte locul de pe bilet sau să meargă în picioare ca restul pasagerilor. El şi-a dorit să meargă alături de mine, în vagonul şoferului. Am fost teribil de surprinsă şi m-am simțit de-a dreptul luată pe nepregătite. Nu credeam nici măcar că ar avea loc acolo. Eu credeam că trebuie să ocupe un loc de dinaintea lui, nicidecum să îşi aleagă unul în care nu mai stătuse nimeni. Dar a avut puterea să îşi dorească mai mult şi voința să îşi ducă la îndeplinire misiunea. Trebuie să marturisesc că mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că mai există cineva în spațiul care mi-era destinat doar mie. La început, mi se părea extrem de aglomerat şi credeam că o să mă sufoc. Sunt claustrofobă iar efectul acesta de înghesuire nu e unul dintre preferatele mele. Totuşi, mai rapid decât mă aşteptam, înghesuirea s-a transformat într-un spațiu larg unde îl căutam numai pe el. Ştiam că nu mai e decât un simplu pasager pentru că nu reuşisem până acum să stabilesc legătura asta cu niciun alt pasager. Trenul meu mereu aglomerat rămăsese gol. Singurul pasager de care aveam nevoie era lângă mine, ajutându-mă să îmi parcurg drumul cu succes.
Aşa am ajuns să nu mai consider dragostea o căutare nereuşită.
Pasager fără destinație, îți mulțumesc că m-ai vindecat de absența altor pasageri. Îți mulțumesc că nu mai simt nevoia să emit alte bilete în căutarea pasagerului perfect. Îți mulțumesc că m-ai facut să înțeleg că nu există pasageri perfecți dar pot exista călătorii fericite.
Tu esti călătoria mea. Destinația noastră este Împreună.

image

Prima oară

Am ştiut încă de acum multă vreme că fericirea mea va veni din iubire. Nu am găsit decât bucurie în orice altceva, dar nu fericire. Singurul lucru pe lume care mă cuprinde cu adevărat şi mă înalță este dragostea. Am alergat de multe ori după ea. Am căutat dragostea, n-am aşteptat să vină ea la mine, cu paşi înceți şi nesiguri. Am considerat că sunt o persoană care obține ceea ce îşi doreşte şi aşa am procedat. Am cerut iubire şi am primit-o de fiecare dată înapoi. Dar dragostea nu e făcută să fie încătuşată. Ea pleacă la fel cum a venit, ca o furtună neanunțată. Şi te lasă buimăcit, pierdut şi singur. Cred că dragostea va pleca de fiecare dată. Ce rămâne, dacă va rămâne vreodată, nu mai e chiar dragoste. E o evoluție, un soi de echilibru pe care îl găseşti după mult timp. Am ajuns, la un moment dat, în echilibrul acela şi am crezut că aşa va rămâne, că siguranța şi liniştea mă vor însoți şi voi trăi fericită. Nu eram fericită. Şi n-am fost nici când echilibrul s-a destrămat. Mi-am ținut respirația timp de trei ani. Dar m-am cules de pe jos, cu grijă şi rapid, ca să nu mă împrăştii în fire de praf. Dragostea e pentru mine, în primul rând. M-am iubit când nimeni altcineva n-a mai făcut-o. Mă iubesc şi azi, de parcă sunt doar eu cu mine şi suntem singure într-o întindere nepământească. Sunt mereu două, iar câteodată, mai multe. Dar mă împac cu mine şi cu ele. Sar de la una la alta cu o viteză greu de urmărit sau înțeles. Nu e prea mult de înțeles, pâna la urmă. Găsesc singură în mine ceea ce nu las pe nimeni altcineva să găsească. Îmi găsesc mereu explicații pentru vise sau tristeți nerostite. Găsesc amintiri dureroase şi probleme nerezolvate. Dar îmi intind mâna şi mă scot pe marginea prăpastiei doar ca să alerg pe lângă ea râzând. Am căzut de multe ori în prapastia asta a nesiguranței sau a deziluziei. Am sângerat, am urlat şi apoi m-am bandajat. I-am lăsat şi pe alții să mă ajute, daca şi-au dorit. Ştiam că am nevoie de nişte suflete efemere, din care să iau părți pe care să le port în mine, ca să îmi umplu vidul neînțeles. Voi căuta la nesfârşit suflete cât mai luminoase care să facă parte din mine, ca să le dau din culoarea mea. Port o nuanță pală acum. Simt că este un moment nemaitrăit şi necunoscut. Simt că înot într-o mare învolburată care se zbate să mă afunde. Dar marea sunt eu. Şi valurile-mi sunt durerile. Le voi străbate cu greutate, dar demnă şi hotărâtă. Şi voi învinge. Apoi, voi lăsa dragostea să mă inunde. Ea mă însoțeşte şi îmi aruncă un colac de salvare zilnic. Încă nu am reuşit să învăț să înot fără el. Dragostea din mine e incomprehensibilă. O simt în fiecare venă şi în irişi, dar nu o las să-mi iasă prin porii pielii. O manifest exacerbat câteodată, dar nu la capacitate maximă. Dragostea asta nestăvilită zace în mine temătoare. Se zbate între pereții unei rațiuni care adoptă nişte reguli, care crede că dragostea trebuie să fie liniştită şi că vremea efervescențelor s-a oprit. Mă împart între ele şi asist cu mâinile în sân ca un arbitru fără grai. Dar dragostea asta blândă câştigă împingând uşor, cu răbdare, cu dragoste la rândul ei. Şi văd cu albaştrii-mi măriți cum las dragostea să îmi cuprindă rațiunea, cum o lasă între pereți epuizată şi zâmbind, ca după nopțile lungi şi calde. Dragostea asta e un nou-născut şi nu doar pentru că e la început de drum. E nouă. Nu e nouă pentru că e alta. E nouă pentru că o simt ca şi cum ar fi prima. O simt atât de profund încât mă sperie intensitatea ei. Dar nu voi da înapoi. Îmi voi întinde mâinile ca un copil neajutorat şi o voi lăsa să mă cuprindă. Mă va purta departe de tot ceea ce am cunoscut, trăit sau simțit. Va fi prima oară pentru totul. Şi îi voi darui zâmbete impudice în semn de mulțumire, în fiecare clipă. image

Rafale de vânt

Azi m-am oprit asupra cuvintelor înșirate de-a lungul timpului doar pentru o scurtă introspecție. Îmi place să mă recitesc, să mă analizez, să mă îmbunătățesc. Totuși, ceea ce e important, a rămas stabil ca un pilon de susținere a caracterului meu de-a lungul timpului. Încă sunt egoistă, încă refuz să am regrete, încă alerg după dragoste ca după fericirea supremă, încă trec ușor peste greutăți… și încă refuz să scriu dacă nu se întâmplă ceva extraordinar. S-a întâmplat recent acel ceva care a produs un dezechilibru complet în lumea mea asa cum o știam, cauzând ca toată rutina mea să se schimbe, împărțind totul la 1 și nu la 2, schimbându-mi direcția de mers și atitudinea de zi cu zi. A fost extraordinar și ar fi trebuit să mă îndrume spre scris mai mult ca niciodată.

Motivul pentru care nu a făcut-o? Poate pentru că, prima oară, a fost ca un șoc și m-am bucurat de o stare voalată de negare. Apoi, am evadat, am fugit ca o lașă, crezând ca asta va rezolva totul. M-am închis într-o bulă frumoasă de cristal care s-a spart odată cu reîntoarcerea. Atunci, n-a mai fost loc de negare. A trebuit să mă armez cu scuturi de protecție, pentru că nu îmi permiteam să fiu doborâtă. Nu, eu niciodată nu cad la pământ pentru că sunt prea puternică. Nu îmi voi permite niciodată să ajung în noroi, tăvălită și fără scăpare. Voi ieși mereu cu albul imaculat pe mine.

Am lăsat zilele să treacă peste cuvintele scrise ca să mă regăsesc în mine, acum forțată să las în urmă tot ce ma trăgea înapoi. Eram prinsă ca sfoara unui yo-yo de ceva ce știam că nu va mai fi niciodată ca înainte. Înainte? Când credeam că fericirea e într-un miros de claviculă și în niște momente de liniște. Știu că am mai trecut prin procesul ăsta de trezire, dar nu va înceta niciodată să mă surprindă pentru că mereu iubesc diferit. Dragostea e mereu nouă și mereu ne aduce plinul de care avem nevoie în inimile noastre. Când oamenii pleacă, fură cu ei bucăți din noi pe care nu le vom mai recupera niciodată. M-am considerat mereu egoistă, dar inima am dat-o cel mai repede, fără eschivări sau plase de siguranță. A căzut în abisuri din care nu credeam c-o mai pot recupera dar totuși, mereu se întoarce unde îi e locul. Ultimul abis în care am pierdut-o a fost o amețitoare așteptare, un chin dulce-acrișor care nu părea să se mai sfârșească. Acum, când a făcut-o, nu știu ce mai rămâne. E praf… E praf pe marginile inimii lui și pe șuvițele mele de păr. Va rămâne mereu un colț gol, pentru că nimic nu va fi înlocuit. Nu am fost niciodată capabilă să înlocuiesc sau să umplu golurile lăsate de oamenii care au plecat din viața mea, chiar dacă am încercat. Unii au stat prea puțin ca să poată fura ceva mai mult decât o fărâmă, iar alții au stat atât de mult încât am crezut că vor lua tot când au evadat de acolo. Oamenii din viața mea au primit mereu o dragoste pe care poate nu au conștientizat-o. I-am iubit până la epuizare, mai mult decât o vor face ei înșiși sau alții vreodată. Fiecare trebuie să ne găsim scopul în viață. Al meu poate că e să dăruiesc tot din mine și sa iau înapoi cât mai puțin, doar atât cât să nu rămân dezgolită și să am fundația pe care voi construi data viitoare.

Nu voi înceta niciodată să construiesc, oricât de tare m-ar fi durut la demolare. Îi las pe oameni să lovească în sufletul meu ca în pereți doar ca să îi conving de statornicia mea. Loviturile mă iau mereu prin surprindere și mă clatin ca un fir de mac în bătaia vântului, gata să mă aplec, să mă frâng în două până sărut pământul, ofilită. Dar cumva, la limită, reușesc să găsesc sprijin în propriile-mi rădăcini, ca cel mai vechi stejar. Mă adun, mă îndrept și merg mai departe, către următoarea rafală de vânt.

trees, black, girl

Drunk in love

Când mă trezesc dimineața, deși e foarte devreme uneori, te sărut de fiecare dată. Și tu mă săruți înapoi, cu zâmbetul pe buze. Câteodată, zâmbești înainte să apuc să te sărut, doar pentru dulcea și chinuitoarea așteptare. Anticipezi și asta e partea frumoasă: tu știi că eu sunt acolo. Gândul îmi stârnește o anumită căldură… Iubirea ta e atât de profundă încât mă cere doar pe mine. Iar eu știu ce vreau: pe tine, pentru totdeauna. Primul lucru pe care îl vreau dimineața e mirosul tău. E lucrul meu preferat… Știu că asta îmi aduce întotdeauna zâmbetul pe buze… mirosul tău inconfundabil, de așternuturi calde și dragoste… Tu, doar al meu și pentru mine. Știi, recent, am înțeles un adevăr care m-a înfiorat de fericire… Citeam o carte, și tu știi care, și mă gândeam în sinea mea: și noi facem lucrurile astea, și eu simt așa, și tu spui lucrurile astea… Și atunci am înțeles: femeile citesc cărți de dragoste având siguranța că iluzia aceea frumoasă va rămâne acolo, în cărți, și că ele nu vor avea niciodată parte de așa ceva. Eu am înțeles, în sfârșit, că tu ești toată dragostea, drama, erotismul și fericirea cărților la un loc… Singura diferență e că, în cărți, totul trebuie descris cu vorbe frumoase, menite să te facă să visezi. Eu nu am timp de gânduri formulate frumos când sunt cu tine pentru că sunt prea ocupată…. Ocupată să simt dragostea revărsându-se asupra mea de fiecare dată când mă trezești cu zâmbetul pe buze, când stai cu capul pe pieptul meu și respiri ușurat, de parcă aș fi oaza ta de liniște, plină cu apă albastră și soare strălucitor, când vii să îmi deschizi ușa și mă îmbrățișezi cu putere, deși au trecut doar câteva ore de când ne-am văzut ultima oară, când mă aștepți acasă cu o mică surpriză doar pentru că vrei să mă vezi zâmbind, când stăm să ne facem planuri, când îmi spui să am grijă de mine… și toate celelate momente. [Nu pot să îmi pun ordine în gânduri, am atâtea de spus…]

De cele mai multe ori, mă întreb dacă e natural să fiu atât de fericită și să mă simt atât de norocoasă. Întotdeauna am crezut în dragoste și am alergat după ea. Desigur, am mai fost îndrăgostită și credeam că am ajuns la sentimentul suprem, într-un loc plin de nori și fluturi, inimioare și curcubee dar m-am înșelat. Atunci credeam că scopul e să ajungi la acel sentiment și să încerci să îl menții, asta ar fi fost fericirea. Cu tine, mi-e imposibil să fac asta pentru că… sentimentul crește în mine cu fiecare zi ce trece, ca o plantă nesățioasă și veșnică.

Știi cum îți spun uneori că ar trebui să existe mai mulți bărbați că tine și sigur ar exista mai multe femei fericite? Ar trebui să mă crezi pe cuvânt. Sunt înconjurată de femei și știi ce văd? De cele mai multe ori, plictiseală… femei care spun că iubesc din toate puterile dar abia așteaptă prima ușiță de evadare pentru că sunt sătule, femei care nu mai au puterea să lupte pentru ele însele după ce au luptat pentru dragoste… Rămân abandonate, uitate și șterse, uitând cine sunt sau cine pot fi, fără încredere în ele pentru că nimeni nu le-a spus cât sunt de frumoase și puternice, nimeni nu le-a acordat sprijin și suport, curaj și putere… cum îmi dai tu mie. Alteori, văd femei care se plâng că sunt singure, dar care nu sunt dispuse să încerce pentru că le e prea teamă sau pentru că „nu îl găsesc pe cel potrivit”. Cu tine, eu am înțeles că nimeni nu pare potrivit din prima, ci devine cu timpul… Și câteodată, văd femei etern vesele, care susțin că adoră singurătatea și nu au nevoie de „complicații”. Eu susțin independența femeilor și puterile noastre dar nu interpretate greșite. Puterea nu înseamnă să fii singur, ci să recunoști că ai nevoie de cineva. Dintre toate, cel mai greu îmi e să le înțeleg pe primele, care, din păcate, sunt și cele mai multe… femei distruse, fără speranță și nefericite… Mi se pare inuman și aprope imposibil să ajungi în stadiul în care să te complaci într-o situație jalnică, plângându-ți de milă, demnă de dispreț. Dragostea are suișuri și coborâșuri dar nu trebuie să rămână niciodată jos. Noi, din fericire, știm cum să manevrăm aceste hopuri. Sunt foarte fericită, așa cum nu credeam că o să fiu. Iubesc viața mai mult ca niciodată, mulțumită ție. Acum știu că toate au un scop, că noi avem un scop și că am suficientă putere ca să realizez orice… pentru că tu mă faci să mă simt așa. Mulțumită ție, sunt zilnic frumoasă, puternică și curajoasă. Trec peste orice și îmi rezolv problemele cu ușurință pentru că știu că tu ești acolo să mă susții. Iar la sfârșitul zilei, mă aștepți întotdeauna cu brațele deschise și fericit, ca cel mai frumos și inocent copil din lume, ca cel mai puternic și seducător bărbat, ca cel mai neînfricat și îndrăzneț zeu și mă iubești cu o energie inepuizabilă, cu disperare și afecțiune, ca și cum ar prima și ultima oară deodată…

Vreau doar să înțelegi cât sunt de fericită… Sunt atât de fericită încât, uneori, am senzația că ar trebui să mă simt vinovată față de restul oamenilor care par să nu cunoască starea asta exuberantă și eternă, ca o flacără nesfârșită…

1521800_10200599673068708_2146431986_n

You touched my heart.

(I know your smell…)
(Remember me…)
Versuri ratacite intr-o minte pierduta printre decizii…
Stii, mi-am analizat faptele si am realizat cat de gresit am judecat totul. Sunt foarte egoista, vad acum, caci am privit totul doar prin prisma suferintei mele exacerbate fara sa ii intind mana sufletului de la picioarele mele. Secata de lacrimi si plina de frustrari, am aruncat cutite doar ca sa tintesc unde doare mai tare. Parea logic in momentul ala nesfarsit, parea ca fix asa trebuie sa fie pentru ca nu exista alta cale de scapare din infernul mistuitor pe care l-am creat impreuna. Si acum, dupa scurta pauza de introinspectie, inteleg poate ca era. Poate ca uneori e mai usor sa alegi calea cea grea. Cred ca asta e situatia cea mai putin egoista pentru ca scuteste sa se adune praful pe culorile greu adunate. Ploaie. Am nevoie de o ploaie care sa spele totul dar cum sa o aduc? Sau cum sa o fac sa fie suficienta? Am nevoie de o furtuna ca sa poata sa treaca peste cladirile mari si intunecate pe care le-am construit in ultima perioada. Ma simt blocata. Cumva, am cazut in propria-mi capcana, prizoniera a propriilor mele dorinte care acum se joaca nemilos cu mintea mea. Poate ca pur si simplu nu mai stiu ce vreau. Sau cine sunt. Sau cine esti tu… Straine.
(And in the heat of the moment, my mouth starts going, the words start floating…)
Undeva pe drum, ne-am dat drumul la maini. Ceva s-a rupt si acum nu stiu cum mai poate fi reparat. Sau poate ca eu nu mai am rabdare. O sa ma pierd ca un mac printre ierburi in atatea incertitudini.
Urasc cand creierul se lupta cu inima. Plecati.

Let’s be honest.

Câteodată, am nevoie să stau pur și simplu să mă gândesc la ce se întâmplă ca să înțeleg ce trebuie să fac mai departe. Și am realizat, într-adevăr, câte ceva. De exemplu, am realizat că, deși sunt născută vara și iubesc soarele, în realitate, nu-mi plac verile. N-au fost niciodată o sursă de distracție fără limite și outfit-uri indecente pentru mine așa cum, pare-se, sunt pentru restul lumii. Abia acum am înțeles că, cel puțin în ultimii ani, nu am avut nicio vară distractivă sau măcar productivă. Cele 3 luni de vacanță nu au fost decât niște zile nesfârșite, trase la indigo, total neproductive și plictisitoare, lucru care, evident, la un moment dat m-a adus în pragul disperării. Așa că am ajuns să mă simt  nemulțumită de de viața mea, de casa mea, de prietenii mei, majoritatea inexistenți etc. La fel de bine am realizat că renunțasem la singurul lucru care îmi plăcea cu adevărat și îmi aducea liniște- scrisul. Am constatat pur și simplu că nu mă mai pricep, că nu se mai întâmplă nimic suficient de interesant încât să merite să scriu despre el și am decis să nu mai încerc să fac asta pentru că părea inutil.

Astăzi realizez că nu ar fi trebuit niciodată să simt lucrurile astea. Sunt, de fapt, fericită. De asta nici nu mai am motiv să scriu. Am spus în nenumărate rânduri că nu mă pricep să descriu fericirea și că îmi e cel mai ușor să scriu atunci când sunt tristă. Iar eu nu am fost! Sunt fericită pentru că lucrurile s-au așezat și că, în sfârșit, am parte de stabilitatea de care aveam nevoie. Am locul meu, am iubitul meu, am job-ul meu, am facultatea mea, am familia mea, serialele mele și oamenii pe care am început să îi cunosc. Îmi pare rău că nu mai am prietenii de altădată, că toate au trecut și s-au schimbat… M-am agățat poate prea mult timp de trecutul care nu se va mai întoarce, de vârsta de 17 ani, de liceu și prietenele mele de atunci, de nopțile pierdute despre care acum povestesc cu atâta drag… E liniștitor să înțeleg că asta e frumusețea lucrurilor… le poți păstra și după ce au trecut. Amintirile sunt un deliciu al vieții noastre de care nu ar trebui să ne ferim. Majoritatea oamenilor cred că amintirile reprezintă regrete și iluzii cărora nu ar trebui să le facem loc în viața noastră. Eu îmi îmbrățișez amintirile și le port cu mine mereu. Îmi place să le povestesc oamenilor noi despre oamenii trecuți și să aduc uneori trecutul în prezent. Asta nu înseamnă că trecutul e mai bun decât prezentul sau că aș vrea să mă întorc acolo. Înseamnă doar că… totul se schimbă. La început, e greu să accepți că ceea ce uneori ți se părea o catastrofă, acum e doar o mică problemă de care îți amintești cu zâmbetul pe buze. E greu să accepți că nu mai ai 17 ani și că liceul s-a terminat. E greu să accepți că au trecut toate fără să profiți de ele la maximum pentru că atunci abia așteptai să pleci și să scapi. Dar accepți. Accepți pentru că acum privești la prezentul luminos din fața ochilor și înțelegi că așa a fost cel mai bine. Eu accept că lucrurile s-au schimbat și sunt fericită. Sunt fericită pentru că am parte de lucruri care multora le lipsesc, de dragostea și grija care altora le lipsesc și multe altele. Poate că acum voi încerca să profit mai mult de timpul care trece pe lângă mine, să fac lucrurile pe care în mod normal le amân doar în ideea că ”am destul timp”… Timpul e mult prea prețios ca să fie irosit și dragostea prea frumoasă ca să fie ocolită. O să mă bucur.

Cu ochii închiși.

Bună, străine. Te invit în casa mea, casa inimii mele. O să găsești aici un dormitor mare și frumos, dar în care au acces prea puține persoane și de obicei, nu pleacă prea repede. Îmi place să îi țin captivi pe cei care primesc aceesul. În bucătărie, vei găsi o masă plină de speranțe, iar pe pereți decorațiunile sunt vise pentru viitor, prinse bine, să nu plece prea curând. Am în coșul de gunoi regrete și amintiri urâte, iar pe aragaz fierbe la foc mic viitorul. În baie am bunătatea în pasta de dinți pe care o folosesc zilnic iar apa în care mă spăl mi-e conștiința care uită păcate. Te-am invitat acum mult timp în casa mea, mai exact pe 10 august 2009, atunci când am postat primul articol pe primul meu blog. De atunci, am continuat să îți împărtășesc viața mea. Știi când am fost fericită, tristă sau dezamăgită. Știi ce am făcut de aniversări sau în alte zile importante. Citindu-mă, vei realiza cât de bine mă cunoști. O să deduci că sunt studentă, de cât timp dureaza relația mea actuală, că îmi iubesc familia și că am puțini prieteni. O să vezi că îmi place să mă bucur de lucruri mici, că sunt egoistă, și ciudată, și contradictorie. Ceea ce nu știi despre mine, străinule, e ceea ce văd restul oamenilor în fiecare zi: că îmi e frică să aprind aragazul, de exemplu, sau că sunt claustrofobă, sau că am diferite ticuri și mici obsesii. Mi-ar plăcea ca oamenii din jurul meu să mă vadă cum mă vezi tu, străine, pentru că ți-am dat doar sufletul meu, cu defectele și calitățile lui, fără să intre în banal. Dacă nu e prima oară când mă citești, înseamnă că ceva te-a îndemnat să revii, și dacă da, înseamnă că avem ceva în comun. Dacă e prima oară, poate nu vei înțelege. Dar…. suntem prieteni, străinilor. Noi toți.tumblr_mf2jfrUI6e1rhgm05o1_500

Baby steps

Am ales ca pe 1 ianuarie 2013 să nu scriu, ca majoritatea lumii, rezumatul anului 2012 sau obiectivele pentru 2013. Motivul e simplu: pentru mine, nu era importantă ziua de 1 ianuarie, ci cea de 4… Azi, se sfârșește pentru mine anul 2012 și primul an petrecut cu tine. Azi, pășesc în noul an și mă gândesc la cum a decurs anul ăsta. 2012 a fost bun cu mine, în mare parte. Mi te-a dat pe tine, încă de la început, iar asta a fost fericirea. M-a alungat de lângă trecutul dăunător și mi-a dat un prezent plin de speranțe. Nu o să spun că a fost ușor, pentru că nu trăim în basme, dar s-a sfârșit bine. Au fost multe încercări și schimbări, și parcă am crescut mai mult ca niciodată. Am învățat să mă bucur de lucruri mai mici, să apreciez ceea ce am, să fiu mai responsabilă și mai iertătoare. Anul ăsta cu tine m-a făcut să fiu un om mai bun și mai mare, să am mai mult curaj și să nu renunț niciodată la ceea ce îmi doresc. Mi-am permis uneori să cred că sunt la pământ și să mă plâng ca un copil doar pentru că știam că tu ești acolo să mă ridici. Viitorul pare acum mai luminos, pentru că, într-un fel sau altul, am ajuns acolo unde trebuia să fiu. În sfârșit, e liniște în sufletul meu. Sunt  recunoscătoare, ție și familiei mele, că m-ați sprijinit mereu, prietenilor care n-au plecat, deși prea puțini, și celor care au venit și sper să rămână. Sunt mulțumită de mine, că am făcut lucruri pentru care altădată nu aș fi ridicat un deget, și pentru că am mai învățat de unde trebuia. Pentru al doilea an, îmi doresc liniște, și mult curaj. Îmi doresc nopți mai scurte și zâmbete la fel de multe, fum mai puțin și mai multă muzică, succes și împăcare, creioane colorate și păr roșcat. Știu că vei fi acolo în continuare, cum și eu voi fi pentru tine.

Te iubesc de un an.

Dimineață de 25

Eu nu scriu despre banalități. Probabil ăsta e și motivul pentru care nu am mai scris prea mult în ultima perioadă, pentru că nu suport banalitățile și ceva cel puțin cutremurător trebuie să se întâmple înăuntrul ființei mele ca să pot scrie. Evident, scriu numai despre mine, pentru că sunt foarte egoistă și pentru că nimeni nu poate simți așa cum o fac eu. Și nu e vorba că m-am transformat într-un sloi de gheață și nu mai simt nimic, ci doar că extraordinarul întârzia să apară.

Știi, noi, femeile, cele norocoase dintre noi, care au mare parte din lucrurile pe care și le doresc, avem tendința de a ne aștepta mereu la mai mult, ambiția, ce să-i faci… Cred că a fost nevoie să vină Crăciunul ca să înțeleg… Apropo, Crăciunul chiar e supraestimat și e cel mai urât Crăciun de care am avut parte până acum. E urât pentru că nu m-a cuprins sentimentul ăla de sărbătoare, și mă refer strict la ziua asta de 25 decembrie, pentru că în cele în care ascultam împreună Magic FM și dansam prin casă parcă abia o așteptam. E urât și pentru că nu mai e niciun brad, pentru că ’’am trecut de etapa asta’’, pentru că nu am primit niciun cadou (Trist, nu? Aproape că-mi vine să râd, dacă nu m-ar pândi gândul să plâng.), azi, cel puțin, abia aștept să mă întorc și să îl primesc pe cel de la tine și… Știi ce? Astea sunt scuze. La fel a fost și anul trecut. Dar atunci eram fericită pentru că… abia aflasem că exiști. Abia acum realizez cum m-am trezit anul trecut în ziua de Crăciun. Ții minte? Vorbisem ore întregi și abia așteptam să te trezești doar ca să vorbim din nou. Crăciunul ăsta e urât pentru că îmi doream să fiu lângă tine. (Trebuie să fac ceva în privința presupusei mele libertăți.) E al doilea pe care îl ratăm, și deși știu că avem toată viața înainte, ar fi mai bine să profităm de prezentul ăsta, nu?

Și ziceam mai sus că azi am înțeles… Da, că extraordinarul întârzie să apară? Fraiera de mine. Era acolo, zi de zi, în ochii și sângele meu. Și nu, nu mă refer la mine, deși mă iubesc și pe mine poate la fel de mult… Mă refer la tine. Tu ești acolo în fiecare zi. Tu ai grijă de mine, mă iubești, mă susții… Începi să te pricepi din ce în ce mai bine. Am scris o dată despre tine că ’’Mă iubește cum m-aș iubi eu însămi dacă aș fi bărbat.’’. Să știi că nu m-am răzgândit. Tu ești strălucirea din viața mea iar datorită ție eu strălucesc în fiecare zi.

De fapt, toată ideea era că… Îmi lipsești al dracului de mult, dar știi că îmi place să exagerez. Crăciunul viitor va fi așa cum îmi doresc eu, îmi promit.

Te… mai mult decât iubesc.

TE, TE nu-știu-ce, și nu înțelegi, și nici eu nu înțeleg de altfel,  pentru că: TE multe,

TE simt, TE simt în vene și TE simt în măduva oaselor și TE simt până și în țigara pe care o fumez și TE simt pe stradă și TE simt în anumite melodii și vreau să TE simt lângă mine și să TE aud cum respiri și să TE simt în mine, chiar dacă:

TE urăsc când nu îmi acorzi atenție și TE urăsc când o faci pentru că: TE urăsc că vreau atenția ta și TE urăsc când vin și TE urăsc și mai mult când plec iar eu TE aștept în fiecare seara, pentru că:

TE vreau aici, TE vreau acum, TE vreau acolo, TE vreau oriunde, TE vreau în fiecare dimineață și seară, pentru că: TE vreau mereu și oriunde, TE vreau când nu mă suni, TE vreau și mai mult când o faci, TE vreau cel mai mult cand închizi, și

TE rog să înțelegi că nu mă pricep la toate și am să greșesc și TE rog să nu pleci din cauza asta și TE rog să ai rabdare și să mă ierți pentru că: TE rog să faci atâtea dar niciodată nu am să TE rog să nu pleci, și dacă o faci, nu am să TE rog să te întorci, dar TE rog să știi că:

am să TE aștept să te întorci și voi spera că nu TE aștept în zadar pentru că: TE aștept,  pentru că:

TE…  Nu știu ce TE, dar TE atâtea..

It’s hard to forget someone who gave you so much to remember.

Poveștile mele… Ei bine, sunt multe, și din fericire, sau din păcate, nu mărunte. Toate au fost importante pentru că așa le-am făcut eu să fie. Vezi tu, eu iubesc drama. Da, totul e o scenă. Eu acolo joc, acolo mint, acolo iubesc, acolo renunț și mă renasc. Poate că singura parte bună în setea mea de dramă e că doar evoluez. Experiența ne face pe toți mai buni. Sau cel puțin, așa cred eu. Părți proaste sunt multe… Și actori. Sunt oameni care vin, care îmi intră sub vene… Nu, de fapt, oameni pe care mi-i bag sub vene, pentru că îmi place să le dau dragoste, să mă dau pe mine toată, să fie fericiți. Absorb fericirea din ei și o fac a mea, stăpânesc lumea cu exuberanța asta puerilă. Și îi iubesc. Da, pentru că pot ajunge să iubesc foarte ușor datorită ‚,abilității’’ mele de a găsi multe lucruri bune chiar și acolo unde sunt prea puține. Și îi iubesc atât de mult încât apoi vreau să îi pierd. E ciudat pentru mine să realizez abia acum, după ani întregi, că eu mi-am provocat toate pierderile. I-am iubit pe oamenii ăia. I-am iubit atât de mult încât le-am spus să plece, deși poate nu era timpul. Sau i-am făcut să plece. Și mi-a plăcut să îi văd că suferă. Am vrut să sufere până la epuizare, să simt că am contat pentru ei, deși vor trece peste la un moment dat. Iar eu… Am suferit pentru ei, pentru fiecare în parte. Și totuși, n-am suferit plângând zilnic sau uitând să zâmbesc. Am preferat să fie suferința sfâșietoare pe care o ții ascunsă de lume tocmai pentru că ești prea orgolios ca să recunoști, dar totuși, atât de patetică încât ai vrea să știe toți de ea. Au fost puține nopți, dar au făcut diferența… nopți în care m-am secat de lacrimi tocmai ca să alung totul. Și a funcționat de fiecare dată. Am pretins că eu am suferit cel mai mult, pentru că așa am simțit în secunda respectivă. Dar a doua zi, nu mai simțeam nimic. Pentru mine, asta e putere. E puterea de a te umple de sentimente, ca să poți să trăiești totul cu adevărat, fără prefăcătorii, și totuși, puterea de a lăsa în urmă când actul ia sfârșit.

Alesesem viitorul. Și a fost intens, de scurtă durată. E incredibil câte poate face voința unei femei, în cât de scurt timp poate face totul să fie de o importanță și de o seriozitate copleșitoare. De fapt, de ce să generalizez? E vorba despre mine aici, că doar la asta mă pricep, să scriu despre mine. Pe mine mă iubesc cel mai mult; azi, cel puțin. Eu dau totul, și iau mai mult. Rănesc, dar mă doare pe mine mai mult. Și apoi… O iau de la capăt. Îmi iubesc durerile, trecutul, și lipsa/prezența regretelor.

Trecutul… Pe el îl iubesc cel mai mult.

Două într-una

Da, Coelho spunea că ar trebui să fiu fericită când sunt într-o situație ca asta. Eu? Cine sunt eu? Asta e chiar simplu: eu sunt o contradicție. Sunt cea mai pură ființă, care vede bunătate în orice poate respira, care crede că răul există prea departe de universul meu, care crede că toți oamenii pot fi fericiți, și nu  pentru că ar căuta-o, ci pentru că merită. Sunt cea mai rea ființă, de fapt.  Sunt egoistă, și mă gândesc numai la mine, și calc oameni în picioare pentru asta, și rup inimi și le tăvălesc în noroi. Mă bucură durerea lor și râd meschin, căci îmi hrănește orgoliul. Sunt cea mai încrezătoare persoană din lume în propriile-mi forțe, pentru că pot convinge pe oricine să facă orice, pentru că nu am pierdut niciodată, doar m-am decis eu că nu mai am nevoie, că nu am dat niciodată greș și că am obținut tot ce mi-am dorit, indiferent de sacrificii. Totuși, nu am încredere deloc în mine, pentru că am emoții de fiecare dată când cunosc pe cineva, de fiecare dată când îmi schimb domiciliul, de fiecare dată când intru într-o sală sau chiar când merg pe stradă. Privirile străinilor mă intimidează, pentru că știu că se uită la mine cu superioritate, iar atunci îmi doresc să fiu… Nu prea știu cine, dar să se simtă umiliți la gândul că au avut curajul să mă privească în ochi. Eu sunt ființa care iubește cel mai mult în universul ăsta, și poate și în celălat, în care coexist, pentru că eu îmi pun sufletul pe tavă, nu, nu doar sufletul, pe mine toată, și renunț la orice altceva, și îl fac pe omul de lângă mine să se simtă un zeu, atotputernic, pentru că eu sunt puterea lui iar alături de mine poate crea munți și distruge oceane. Totuși, eu sunt ființa care iubește cel mai puțin, pentru că în momentul în care spun ,,Adio!’’, o fac cu deosebită convingere și nu mă uit înapoi. Nu mă gândesc zile întregi la asta și îmi flutur genele de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Și nu, nici nu am timp să sufăr, pentru că alte orizonturi mă așteaptă, alți zei în devenire mă pândesc, iar eu le deschid brațele. Și sunt puternică, da, pentru că eu nu plâng niciodată în fața bărbaților, pentru că ei trebuie să fie cei slabi, iar eu, stăpâna lor. Eu am depășit orice obstacol și orice tragedie, pentru că da, am în sânge tragedia, trăiesc să mă distrug și să mă renasc de fiecare dată mai puternică. Și totuși, sunt mai slabă decât un copil, pentru că mă ascund sub pătură și plâng până la epuizare, și am senzația că viața mea uneori e un dezastru și nu-i găsesc sensul, și tot ce vreau e ca cineva să mă țină în brațe și să-mi îndruge aberații liniștitoare. Eu sunt o ființă simplă, pentru că nu îmi plac lucrurile pompoase, și prefer să stau cu părul prins și nemachiată decât pe tocuri de 15 și pe bar. Eu nu cer multe, poate prea puține, deși știu că merit înzecit, deși alteori am senzația că nu merit nimic mai mult, și mă mulțumesc cu tot ce primesc și mă bucur enorm de mult din prostii pe care alții nici nu le observă. Da, cum ar fi o fundiță. Sau un zâmbet de copil. Sau soarele. Iubesc soarele. Totuși, sunt complicată, pentru că de multe ori nu mă fac înțeleasă, pentru că exagerez orice chestie măruntă, și de cele mai multe ori nu mă înțeleg nici măcar eu, și nici măcar lista imaginară de pro și contra nu mă ajută, pentru că până la urmă are nevoie de o conluzie, iar eu nu sunt în stare să o spun. Eu sunt ființa care nu regretă nimic, pentru că am luat doar partea bună din toate relele care s-au întâmplat, pentru că i-am iertat pe toți oamenii care m-au rănit și le vreau binele. Îmi spun în fiecare zi că regretele m-ar îngropa și nu accept să le fac loc în viața mea pentru că orice lucru rău a fost doar o altă experiență. Și totuși, aș fi vrut ca multe lucruri să fie altfel, și le regret, că nu le-am anticipat, ca să le pot predefini cursul și să le fac cumva să meargă după placul meu. Pentru că da, cel mai mult îmi doresc să fiu stăpâna mea, în orice secundă, să meargă totul așa cum îmi doresc eu și perfecțiunea să se reverse asupra acțiunilor mele. Și totuși, știu că asta e imposibil. Și da, mai știu și că sunt ciudată, cu toate teoriile mele pe care oamenii limitați nu le înțeleg, cu refuzul meu de a crede în ființa aia miraculoasă numită Dumnezeu, cu ideile mele despre universul paralel în care trăiesc oamenii din visele mele și frica de viitorul ăsta controlat de … hai să nu șoptim prostii. Acum, uite-mă, dezgolită de caracter, și totuși, mai puțin știută ca niciodată, pentru că, până la urmă… cum ai înțelege că toate astea sunt în mine iar eu trăiesc așa în fiecare zi? Și oh, cât mă bucur de asta! Sunt fericită cu contradicțiile mele, eu însămi sunt o contradicție, și mă iubesc mai mult decât pe oricine altceva, deși niciodată nu mă pun mai presus de restul. Înțelegi? Nu ai cum.

Și de fapt, toate astea se rezumă la contradicția de azi: trecut sau viitor? Știut sau necunoscut? Înger sau demon? Surpriză sau siguranță? Ce e ciudat, și totuși frumos, e că toate vin în contradicție. Singura parte proastă e că uneori, trebuie să alegi o singură parte. Iar eu… nu mă pricep să iau hotărâri, pentru că rațiunea, oh, mama analizei, îmi impune reguli și îmi bagă pe gât explicații lungi și convingătoare, pe când inima, ei bine, ea îi dă un cot rațiunii și îmi spune: ,,ascultă-mă pe mine, mereu ai făcut ce am zis eu!’’… Da, ce-i drept, mereu mi-am ascultat inima. Dar acum, și ea e o contradicție. Știi care e singurul lucru care nu e o contradicție? Timpul, domne. Prietenul meu. Timpul e cel mai bun prieten al meu. De data asta, mi-e frate de sânge. Te aștept, timpule, să mergem împreună în direcția aleasă de tine.

Post Scriptum: Nu știu cui mă adresez. Mie, probabil. Mie, pentru că azi mă înțeleg pe deplin, și totuși, nu mă înțeleg deloc.

Pansament pentru inimă.

Pentru unii oameni, cuvintele sunt de prisos. Pentru mine, sunt aproape ca aerul. Inspir cuvinte, şi expir şi mai multe pentru că altfel m-aș stinge.
Aproape totul e déjà vu acum. Am mai trecut prin asta. Știu povestea pe dinafară. Ce e ciudat, e faptul că mereu am crezut că e diferit. La fel voi crede și data viitoare, sunt sigură. Poate va fi. Sau nu.
Mi-am tras dragostea la xerox. Am pierdut-o la xerox. Mă simt trasă la xerox. Totul e o copie. Am pierdut și am găsit ceva nou, dar identic. Detaliile contează, dar esențialul e același, uneori atât de simplu și stupid. M-am avântat pentru că îmi doream să ating… nu știu ce culme, nu știu ce apogeu. Cert e că nu am atins nimic. Sau aproape nimic. Am atins un suflet negru. Am luptat să îl colorez, dar am pierdut. Mă pierdusem și pe mine în vârtejul ăsta, iar. Ca data trecută. Acum, când nu mai există, e la fel ca data trecută. M-am lăsat mistuită de durerea inevitabilului până mi-am găsit curajul de a-l accepta. Acum, că l-am acceptat, parcă totul s-a șters. E un gol acolo, în timpul pe care l-am dăruit lui. Străinule, ai pierdut. Am găsit singurul lucru diferit. Nu mă mai simt ca și cum eu aș fi cea care a pierdut. Detaliul ăsta… schimbă tot.
Schimbă tiparul în care mă încadram după sfârșituri, fata bună pe care o vei putea suna mereu dacă ai o problemă, chiar dacă ai făcut-o să verse lacrimi, care te-a iertat pentru toate cele greșite și ține minte doar ideea de bine, care îți va deveni prietenă peste câteva luni, când timpul va fi șters tot.
Nu. Și iar nu. Nu m-am schimbat. Nu sunt meschină sau neiertătoare. N-am ce să iert, nu mi-ai greșit cu nimic. Dar ai ieșit din viața mea pentru totdeauna. De asta ești altfel. Mi-am luat cheile, să știi. Ușa inimii, minții mele s-a închis pentru tine. Nici măcar o amintire frumoasă nu ești. Trist, ce-i drept. Nu pot să păstrez nici asta. Și acum mă întreb pentru ce am făcut toate astea, noi, căci le-am făcut împreună. De ce tu m-ai cerut în viața ta dacă la un moment dat știai că vei vrea să fii doar egoist? Știi ce…? Nu mai contează… întrebările astea, răspunsurile neșoptite…. Ți le dau pe toate. E singurul lucru pe care îl vei mai avea de la mine. Cuvinte sparte în mii de bucăți. Și praf. Praf în locurile în care eu atingeam. Acolo, vei ști mereu că am fost eu. Te va lovi zilnic, și aproape că îmi doresc asta. Nu prea înțeleg de unde lipsa asta a mea de compasiune, deși eu mă știu ca om altruist. Îți fac cadou praful… praful de pe bibliotecă, de pe partea mea de birou, de lângă poza cu noi. Praful din inima ta. Iubiți-vă, căci e tot ce mai ai.
Eu? M-am gândit inițial că e starea de negare. Am aflat singură că m-am înșelat. Sunt fericită să văd că undeva, creierul meu e atât de malițios încât și-a construit propriul buton de ”Delete”. Bine, mai sentimental așa, un fel de ”Uită”, că nu poate să șteargă, de parcă și-ar induce amnezie. Cât despre inimă… Am vorbit azi. Mi-a mărturisit că a plâns atunci. A simțit că mai pierde încă o parte din ea. Și eu care credeam, acum ceva vreme, că inima mea arată ca nouă… E plină de răni și cicatrici, de fapt. Dar cred că în asta constă frumusețea ei. Și a plâns și aseară. Știi ce a făcut mititica? Și-a deschis jurnalul. A dat ochii cu suferința de dinainte. S-a plâns singură, până la secare, de propriu-i amor. Și-a tăiat, cu un cuțit ruginit de la prea mult sânge, partea pe care mai avea urme de tine. Din fericire, timpul, prietenul ei bun, care acum funcționează înzecit, de parcă ar fi cel mai bun antibiotic, vindecase mult. Dar aseară… Și-a făcut curaj pentru finalul din ea, nu cel rostit. S-a tăiat, a lăsat să sângereze…

Acum, și-a pus un pansament. Și se va vindeca repede. Pansamentul… îi va face toamna frumoasă.

Pentru luptă.

-Nimic nu e indestructibil.

-Dragostea e.

-Ea cu atât mai puţin…

-Ştii cum e dragostea? E ca o clădire. Înainte de a fi construită, toată lumea vorbeşte despre ce va fi, cum va fi, dacă va rezista, dacă toate materialele se potrivesc suficient de bine cât să creeze ceva spectaculos… După ce e construită, şi e colorată şi nouă, primeşte felicitări şi gânduri bune. Toţi oamenii o admiră şi îşi doresc aşa ceva pentru ei înşişi, nu poţi respinge ceva frumos şi promiţător. După o vreme, culorile încep să pălească iar lumea pare să se fi obişnuit cu ceea ce vede în fiecare zi. S-a dus entuziasmul, dar e lucrul care ştii că a rezistat acolo şi din respect, continui să locuieşti în el. Însă timpul distruge totul. Şi creează altceva, în acelaşi timp. Clădirea în care locuieşti îmbătrâneşte, devine o epavă… Nu mai vrei să locuieşti acolo, ţi-e teamă că vor cădea pereţii pe tine. Totuşi, nu poţi pleca. Te înfurie orice clădire nouă, colorată, orice proprietar fericit, orice laudă… Nu mai suporţi să vezi că pe zi ce trece, clădirea în care locuieşti arată din ce în ce mai rău…

Şi începi să renovezi. Acolo e acasă. Nu vei pleca.

It’s all about you.

Ne înconjoară mult fum, iubire. De ce ți-am zis ”iubire”? Da, știu că nu ți-am mai zis niciodată așa. Acum îmi permit. Sunt în colțul meu de visare. Scaunul ăsta alb… De fapt, tot albul ăsta. Îngeri, știu. Și negrul… morbid. Tu. Mă simt ca o pată de culoare în universul tău format din non-culori. O să-ți tatuez un curcubeu pe inimă. O să te umplu de culori până nu o să mai poți îndura. Cu dragoste. Dragostea aia din pauzele de masă. Dulce dragoste. Multă dragoste. Iarăși, tu. Muzica mea. Muza mea. Ești un zâmbet. Și o picătură de ploaie. Comoară. Bomboană. Fundiță. Buburuză. Inimioară. Toate, tu.

Mergem spre mare. Nu acum, nu real. Doar în mintea mea. Nisipul, fumul, apa și cerul. Șoapte în ureche. Și o pătură. Da, pe plajă. Cu multe stele. Și buze calde. Pe piele, mult.

Două tatuaje. Două inele. Fără promisiuni în van. Doar fapte. Fără ”pentru totdeauna”. Fără ”o să vezi”. Doar ”da, acum văd”.

Și părul brunet din spatele perdelei când sosești acasă. Iubește-l. E pentru tine.

This is more than love.

S-a născut cu iubire. E atât de plin de dragoste, încât uneori am senzația că se sperie. Trăiește, în adevăratul sens al cuvântului și nu-i vine să creadă. Trăiește pentru că iubește cu toate puterile, după puțin timp, cu toți fluturii și îngerii la un loc, cu pete albe și negre, cu râsete uitate și nopți lungi.

Mă iubește pe mine. Dacă eu îl iubesc? Nu. Ceea ce simt pentru el nu poate fi numit printr-un cuvânt atât de simplu și accesibil tuturor. Nimeni nu mai simte cum simt eu.

Nu știu de ce mi-a fost dat să trec prin atâtea experiențe. Nu știu nici de ce a trebuit să cunosc atâția bărbați,  să îi iert pe toți cei care m-au dezamăgit și să îi apreciez pe cei care au ținut la mine. De fapt, nu știu de ce nu l-am întâlnit pe el mai devreme. Poate nu eram pregătită, poate că acela a fost momentul potrivit. A trebuit să cunosc iubirea, dezamăgirea, pasiunea, dorul și suferința înainte de a-l cunoaște pe el. Dacă nu le-aș fi trăit pe toate înainte de el, poate azi nu eram așa fericită la fiecare descoperire. Mi-a dat multe… și nu lucruri, ci sentimente, stări, speranțe. Cea mai importantă stare pe care mi-a dat-o a fost fericirea. Și nu mai e fericirea aceea naivă din dragoste de care am avut parte lângă alți bărbați. Cred că aici trebuie să mulțumesc oamenilor care au trecut prin viața mea pentru că nu m-au făcut fericită în felul în care aveam eu nevoie. El îmi face fericită inima, dar mai mult decât atât, îmi face fericit și creierul. E starea pe care am simțit-o o singură dată, fără să fiu îndrăgostită, când am avut parte de o realizare profesională. Dragostea nu-mi satisfăcea creierul, pentru că el mereu găsea nemulțumiri. Acum, nu le mai are. Atât creierul, cât și inima, îmi sunt fericite. Mă bucură într-un mod egoist trăirile astea. Egoist, pentru că am înțeles că le merit și pentru că nu vreau să renunț la ele vreo clipă. Vreau ca el să-mi domine creierul și inima, să reușească ce nu a reușit nimeni până acum. Se descurcă de minune. Mă iubește cum m-aș iubi eu însămi dacă aș fi bărbat. E pură satisfacție și fericire să-mi unesc rațiunea cu sentimentele. E amestecul ciudat la care te gândești că nu vei ajunge niciodată pentru că nu pare pământesc. Poate că nu e. Poate sentimentele mele vin din alt univers, dintr-un alter-ego al meu care a reușit. Și pe Pământ se întâmplă lucruri incredibile. [Mulțumită lui, am început să cred în miracole… pentru că el e miracolul meu.]

Generator de fericire… ăsta îi e numele în creierul meu. Și continui să mă alimentez. E singurul „dispozitiv” creat fără cusur, cu  energie infinită și imposibil de distrus. Și e al meu. [Da, știu, în dragoste nimeni nu posedă pe nimeni. Dar asta face inima. Creierul însă, crede că posedă și cum ar putea să nu, când întâlnește ceea ce a așteptat întotdeauna?]

De la – ∞   la   + ∞ , atât îl iubesc. Și l-aș iubi chiar dacă el ar înceta să mă iubească. Nu-l iubesc pentru că mă iubește.

Îl iubesc pentru că îl iubesc. Și atât.

I’ve been missing you.

Mi-a fost dor de cuvinte. Mi-a fost dor să înșir sentimente insignifiante ce se jucau cu mintea mea. Mi-a lipsit și mai mult să mă delectez cu albul desuet al colii ce se colorează încet cu pasteluri de silabe nedeslușite de alte suflete.

S-au întâmplat multe lucruri care mi-au resuscitat existența, sau care mi-au făcut-o să intre în transă… un suflet ce mi-a fost alături o perioadă de timp, pe care am învățat să îl apreciez și să îi doresc prezența, a decis să plece, la un moment dat. Săracul, obosise. Și eu la fel. Uneori, nici afecțiunea, nici răbdarea nu mai dau roade. Parcă e păcat. Poate că ar fi mai simplu dacă în momentul în care trebuie să schimbăm etapele, am putea să ștergem partea emoțională, iar rațiunea să păstreze doar amintirile, ca pe vechi filmulețe, uneori derulate involuntar. Am încercat să las baltă un prezent dăunător, să mă bucur de un prezent nou, să mă agăț de un trecut aproape îngropat… Dar nimic nu mai funcționează așa cum mă așteptam. Am nevoie de ceva, dar trebuie să descopăr de ce anume. Rutina e obositoare, iar extraordinarul întârzie să apară.

Sunt fragmente în mine ce mă fac să zâmbesc, iar altele ce mă umplu de tristețe. Dar nu îmi lipsesc oamenii sau locurile, ci îmi lipsește ceea ce eram eu acolo, cu ei. Suntem nevoiți să trecem prin multe schimbări care, de cele mai multe ori, sunt favorabile doar anumitor părți din viața noastră. Cum ar fi viitorul. Trebuie să faci sacrificii pentru ceva ce îți va ușura viitorul, dar cel profesional. Astfel, inima este pusă pe locul doi și are cel mai mult de pierdut. Ea păstrează tot ce s-a întâmplat și uită să șteargă intensitatea sau durata. Nu ține minte prea multe,  ce dată era sau cum era vremea. Dar își amintește perfect gesturile care au înălțat-o și cât de intense erau bucuriile. Se întristează după ce filmulețul se termină, pentru că se lovește de dor. Iar el, dorul, o mistuie persuasiv până la sângerare. Și rațiunea se luptă cu dorul ei, încearcă să o consoleze…

 

’’-Va fi bine, draga mea. Timpul e prietenul tău, și el te va ajuta să diminuezi totul.’’

’’-Tu, rațiune, nu știi nimic despre mine. Timpul nu dă roade decât pentru tine. Îți acoperă imaginile și sunetele, tot ce ai conștientizat. Dar uiți că noi suntem în strânsă legătură, și ceea ce tu uiți, pentru mine devine din ce în ce mai intens.’’

’’-Iartă-mă, scumpa mea. Nu te voi înțelege niciodată.’’

’’-Nu ai cum, rațiune. Tu gândești. Dar eu am ceva mai prețios: Eu simt.’’ 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

It happened again.

N-am dormit aproape toată noaptea. Mi-ai cutreierat prin gânduri și mi-ai dăruit lacrimi albastre. Mi-au plutit în inimă sentimente îngropate, care acum sunt mai vii ca niciodată. Am un zâmbet în mine care explodează cu fiecare cuvânt al tău.

E ciudat tot ce se întâmplă cu mine. Atunci când mă îndrăgostesc, ating un anumit sentiment, iar apoi decât mă bucur de el, la nivelul la care e. Cu tine însă, sentimentul crește în fiecare zi. E înfiorător de plăcut. Pe zi ce trece, mă simt tot mai apropiată de tine, simt că inima ta bate lângă a mea, iar sentimentele astea regăsite îmi înfioară trupul.

Știi că am iubit mult la un moment dat. Apoi am încetat să iubesc. Și credeam că inimii mele îi va fi teamă să mai iubească, să nu mai plângă ca altă dată. Dar mititica, și-a înfrânt temerile și s-a abandonat ție. Acum, inima mea se plimbă de mână cu a ta, și râd fericite, se joacă și se dăruiesc. Iubirea lor e mai presus de una fizică sau una spirituală. E o comuniune plină de neprevăzut, de dor și chinuri, de zâmbete și orgolii. Am încercat să îmi dau seama în ce moment a început nebunia asta, dar cert e că… unele lucruri nu pot fi definite. Durează de două luni, dar oare care a fost momentul în care am văzut cu adevărat că ești făcut pentru mine?

Sunt femeia care nu acceptă sau refuză, cea care se joacă la nesfârșit doar pentru amoru-i propriu, care împarte iluzii și minte frumos, femeia care nu crede în bărbați și care încearcă să îi supună. Sunt femeia care se iubește cel mai mult pe ea însăși doar în unele zile, iar în restul, îi iubește pe alții. Sau se convinge că îi iubește. Sunt femeia care se schimbase în ceea ce nu vroia, doar din cauza unor eșecuri.

Tu ce ai făcut? Mi-ai acceptat ciudățeniile, iar treptat, mi le-ai alungat. M-ai adus în starea mea inițială, iar acum îți sunt pe deplin recunoscătoare. Copilăriile tale mi-au trezit pofta de lucruri simple, iar momentele de tristețe mi-ai readus maturitatea pe care preferasem să o îngrop. Nu mă mai joc de-a femeia inexpugnabilă. Sunt exact așa cum îmi e esența, dar tu mă faci din zi în zi mai darnică față de mine însămi și cei din jurul meu. E plăcut să redescopăr cum mici cuvinte transformă o zi mohorâtă de toamnă într-o adevărată plăcere. Timpul, fratele meu de suflet, ne torturează uneori cu zilele lui lungi de așteptare. Dar tot el te va aduce la mine, iar și iar, până vom deveni unul.

Primește dragoste. Și dă-mi dragoste. Mereu mai multă…

 

You make my heart skip a beat.

Stele. Și albastru. Mult albastru. Ochi albaștri. Vise albastre. Și mai mult albastru.

Păr negru. Ironii. Dragoste. Aiureli. Multe iluzii. Vise. Și alte vise. Mai multe vise.

Timp. Mesaje. Secunde sufocante. Așteptare. Și mai multă așteptare. Prea mult timp.

  • Îmi vine să mă urc pe pereți, înțelegi?
  • Te iubesc mult.
  • M-am săturat să aștept.
  • E greu fără tine aici.
  • Am vedenii pe stradă. [Și râde.]

Mi-ai injectat cuvinte pe care nu mi le mai pot șterge din suflet.

  • Drogule!
  • Visule!

I’m lost. [Off.]

‚,You make my heart skip  a beat.” Maybe some more. Most. <3

[On.] Fluture. Ciocolată. Stele. Înghețată. Căpșuni. Vară.

Nu. Nimic nu e mai bun ca tine.

Am un ,,M” în cap, în suflet, în inimă, pe trup. Și nu e de la ,,Mădălina”, că nu sunt narcisistă.

[Trăiesc în două lumi.] Una e cea în care se găsește partea mea fizică. Dorm, merg la cursuri, învăț, mănânc, râd. Eu. Fizic.

Cealaltă… Gândurile mele, dorințele, sentimentele, toate sunt cu tine. Merg în anumite locuri și mă văd cu tine de mână. Dorm și mă văd cu tine în brațe.

Desenez inimioare… pe caiete, în mesaje, în cap… Totul e o inimioară. <3

[A trecut doar o oră (poate nici atât) de când am scris ultima oară cu gândul la tine.]

Love doesn’t hurt. Missing love hurts. [Break.]