Căile sufletului sunt misterioase chiar și pentru cine a depășit nenumărate stări.
Eu! Îmi simt astăzi sufletul diferit. Nu credeam că o stare de spirit se poate transforma în durere fizică. Am în piept o greutate ce mă apasă răvășitor. E o lacună, un gol chinuitor ce se joacă conștient cu mine, cu mine în
întregime. Îmi doboară sufletul, îl tăvălește pe jos cu o înflăcărare brutală, conștientizând răul pe care il aduce. Sufletul meu respiră sacadat, pe jumătate învins. Gura lacomă a dorului care se zbate să mă supună mă mușcă, rupe bucăți fragile din albul purității ce-mi stăpânește inima. Lupta devine mai aprigă dar îi resping nemilosului sentiment următoarea lovitură. Dorința-i neîmplinită și exacerbată de eșec îi năruie liniștea și îi sporește puterea. Îmi înfige săgeți necruțătoare adânc în inima plăpândă, aducându-mi fisuri într-o temelie încă șubredă. Preludiul acestei suferințe sentimentale mă îngrozește, îmi cutremură ființa până în măduva oaselor.
Orizonturile sentimentelor au fost depășite. I-am pipăit intenția dorului de a mă lovi din nou dar nu m-am mai opus.
Știam că va fi inutil. Mi-aș fi obosit sufletul pe care oricum urma să-l predau necruțătorului sentiment. Cum ar putea să nu fie așa? Degetele mele încă poartă impregnate urmele ultimelor tale săruturi. Suavitatea momentului de afecțiune în care m-am lăsat pierdută îmi cucerește fiecare simț iar sfera încărcată de îmbrățișări absolute ce mi-a tatuat trupul e mai vie ca niciodată pe pielea mea.
Îți caut parfumul rătăcit printre hainele mele. Vreau să-l absorb, să absorb ultimul strop al îmbrățișării tale.
Risc să alunec în abisul inevitabil al dragostei.Mi-e dor de tine, de primul sărut ce-mi gâdila senzual buzele într-o dimineață ploioasă de martie !
Efervescențe d-ale sufletului 